Mi se spune și Anette

 În Obor ești pe un alt nor

OBOR: în Obor e altă viață, știți și voi. Nu e Dorobanți, nici Victoriei, nici Colentina, nici Trapezului. E alt ritm, altă marfă. În Obor merg uneori pentru fructe sau legume și de fiecare dată pentru fetru. Azi am fost pentru tot soiul de textile. Le-am pipăit, le-am fotografiat, m-am uitat după culori diferite de bumbac, de in, doc sau poplin. În Obor toți se grăbesc, mai puțin eu și vânzătorii. Unii te întreabă, agale, ce dorești (cum a fost doamna care vindea ciorapi și șosete pentru copii), alții nu-și ridică ochii din telefoane, nici dacă le pipăi toată marfa. Toți au nume de tarabe dintr-o vreme în care brandingul era o necesitate pe care cred că o satisfăceau cu ajutorul rudelor. M-am plimbat așadar pe lângă Monna Impex, Alicom, Deea, Florimar Trade, Fraser Gold, Azzur, Smart Lux Diamond, fiecare dintre ele, delimitat cu o dungă roșie. Vezi faza cu This is my dance space din Dirty Dancing. Am reținut numele celor mai aproape de intrarea sau ieșirea principală, căci odată ce am intrat în lumea materialelor textile n-am mai ținut minte nume, ci doar nuanțe și prețuri. Ai crede că în Obor e inegalitate de gen, pentru că vânzătoarele sunt aproape toate femei. Poate uneori și inegalitate de prețuri, dar nu foarte mult. În Obor nu miroase urât, dar nici a primăvară de la florile de pe toate cămășile de noapte. Vânzătoarele sunt atente atât la marfa expusă, cât și la gustarea pe care o expun, din lipsă de timp sau spațiu, pe un petic de scaun, în spatele tejghelei. Pentru cele care n-au nimic la pachet există întotdeauna cel mai apropiat McDonald’s, ba chiar și un magazin naturist, chiar în incinta Oborului. În Obor ești pe un alt nor, poate chiar pe al nouălea, când găsești fix ceea ce cauți.

Un Kiosque în drum

KIOSQUE DES DOUCEURS: După un Obor românesc, un magazin franțuzesc. Eu căutam, de fapt, o librărie. Ghinionul a făcut ca magazinul cu ciocolată și bomboane franțuzești să fie poziționat înaintea ei. Așa că am intrat în magazinul decorat în culori pastel, cu mult roz prăfuit, cum se zice în lumea modei, am recunoscut niște produse pe care le mai văzusem la Pain Plaisir, niște ouă de ciocolată, și am vrut să comand câte unul pentru cei trei copii din familia noastră. Unde mai pui că aici le și personalizau cu numele lor. Sigur copiii o să mă iubească mai mult, m-am gandit eu, și asta doar pentru că numele scris înseamnă extra ciocolată.

– Bună ziua. Aș vrea să comand trei ouă de ciocolată de la dvs. Au o figurină în interior, văd.

– Bonjour. Nu prea vorbesc românește, să știți, îmi zice domnul în franceză, dar eu am tradus pentru mine (și voi) în română, căci nu cred că aș fi știut să scriu corect, deși de înțeles, am înțeles.

– Oh, that’s ok, we can speak în English then.

– Oh, zice și el, îmi e teamă că engleza mea e la fel ca română.

– Donc, je voudrais 3 ouă de ciocolată, i-am zis eu într-o franceză învățată într-o vreme îndepărtată, nu chiar ca aceea cu brandingul din Obor, dar într-un alt timp, în școală, în liceu, cine mai știe. Și totuși am știut nu doar să comand, dar să și aleg între ciocolată cu lapte și ciocolată neagră, să mai povestim și despre alte dulciuri. Apoi cu toată certitudinea din lumea, am plusat:

– Donner moi votre cahier pour ecrire les noms des enfants. (chiar eu am zis asta, jur)

N-aș putea să jur că am scris bine sau că am zis bine, dar îmi veneau aceste cuvinte pe care simț că le-am uitat, lejer și fără nicio supărare, de când am început să învăț limbă spaniolă. Scriu numele copiilor, unul de băiat și două de fată. Ghicește cum că băiatul ar avea nume franțuzesc, el chiar are, uh la la, eu îi spun, scurt și la obiect, tot pe limba lui Balzac, cum stă treabă cu familia lui, el face calcule și își da seamă că băiatul se cunoaște de fapt cu băiatul lui și uite așa primesc și reducere la ouăle de ciocolată, pentru că lumea e mică, până la urmă. Sau poate doar pentru că nu sunt atât de mulți francezi în România. Și cei care sunt, se cunosc între ei. Iar eu îi știu pe câțiva dintre ei, muahahaha.

– Dar ce nume frumoase au și fetele dumneavoastră, zice domnul chel și simpatic și reproduce numele fetelor cu accent, știți voi cum.

Plătesc, sunt singurul cumpărător, mai trec oameni pe lângă, se uită, nu opresc. Se gândesc ei, și pe bună dreptate, că ce se vede dincolo de geamurile curate e peste bugetul lor. Deși magazinul e în Dorobanți, nu în Obor.

Îmi iau la revedere de la domnul proprietar, surprinsă și mândră de cunoștințele mele de franceză care au izvorât din creierul meu în cel mai bun și potrivit moment. După această ispravă french, Laura mi-a zis, chiar și online, Anette, iar eu am crezut-o pe cuvânt.

Un batic atât de chic

MATHILDE: Mathilde e un magazin la fel de românesc precum Obor-ul, dar ceva mai chic. Nu știam cine e Mathilde, cu ce se ocupă, unde locuiește, dar trebuia să iau un cadou de acolo. Ulterior, dupe ce am stat o oră în magazin, am probat haine și am și dialogat cu doamnă vânzătoare, m-am mai lămurit. Acum știu să zic că mi-am cumpărat un batic* pentru mine și o rochie pentru Maria (eh, i-am luat și ei un batic, desigur) dintr-un magazin ce aparține unei companii 100% românești. Proprietarii sunt Răzvan și Matilda și au început să producă rochii din anul 2000, în Brașov și ulterior în mai multe orașe din țara. Există un articol cu povestea lor, daca vreți să citiți. De câteva luni, Mathilde are și în București două magazine: unul în Dorobanți și unul pe Magheru.  In cel din Dorobanți am petrecut eu o oră și am probat tot ce mi-a plăcut. Nu mi-au plăcut toate, nu pentru că erau prea încărcate sau prea simple sau prea colorate sau prea diferite. Ci pentru că unele nu îmi plăceau sau nu mi se potriveau mie. La Mathilde poți să vii și să cumperi, dar poți să vii și doar să vezi. Pentru că odată ce treci de 30 de ani, nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar shoppingul nu e mai e (chiar) atât de impulsiv. Și dacă o rochie care îți place mai există pe stoc și după o luna, atunci știi sigur că pe ține te așteaptă. Dacă citești despre stilul hainelor, afli că sunt „unicat sau, cel mult, serii mici, de câteva exemplare. Stilul este apropiat de influențele boho-chic și perioadă hippie, începând de la tipar, croială pană la materiale și culori.” Eu am asociat niște culori și modele cu stilul gipsy și asta a fost de ajuns pentru mine. Poate pentru că am fost o țigancă în altă viață.

Românesc – check, franțuzesc – check, italian – check.

GRANO: Grano este Italia în 30 de metri pătrați (sau mai mulți, nu mă pricep să estimez prea bine o suprafață). Sau Italia într-o farfurie mare, la o masă mică. Grano a fost un magazin de delicatese, acum e un fel de bistro, cu câteva mese, aproape de fiecare dată (când merg eu), ocupate. La Grano poți să ajungi și din întâmplare, dar și cu rezervare. Poți să te plimbi liniștit prin Floreasca, să observi restaurantul, cu logo simplu, galben și solid, să observi atmosfera degajată, cum oamenii vorbesc nestingheriți și beau vin la orice oră din zi și atunci să vrei și tu să bei vin și să vorbești nestingherit. Ești binevenit. Grano e intim, miroase a mâncare proaspătă, specialitatea zilei sau oricare din cele maxim 20 de feluri de mâncare bună din meniu. Mirosul e subtil, uleiul de măsline e omniprezent, chelnerii sunt prietenoși, să mergi o dată pe lună la Grano nu e o aroganța. Eu merg la vreo trei, nu știu de ce, uneori cu prietene, alteori cu soțul. E și despre mâncarea pe care o mâncăm, dar și despre oamenii cu care ne vedem.

Copiii dragi sau liebe kinder

GRĂDINIȚĂ: Intodeauna e bine să merg să iau copiii de la grădiniță mâncată, băută, odihnită, pregătită. Ar trebui de altfel să îi și duc tot în aceeași stare. E greu. Uneori reușesc și doar cu „băut”, deși dacă mă întrebi sincer, odihna e bază. Așa mă bucur și mai tare când revăd fetele după vreo șapte ore în care nu o să știu niciodată, în totalitate, ce au făcut în clasă, în curte, în parc, în dormitorul lor de la grădiniță. Uneori mai aflu ce fac la ora de germană, dar nici aici nu îmi dau toate detaliile. Ce am reținut sigur este că liebe kinder înseamnă dragi copii.

Concluzie: o zi petrecută în corp, nu doar în minte, e veselă, autentică, o simți pe pielea ta. O zi în care vorbesc și simt că mă descurc într-o limbă în care nu am mai vorbit de mult prea mulți ani, e chiar o zi bună. Și poate că într-adevăr, uneori, ziua bună se cunoaște de dimineață. Chiar și diminețile în care mă trezesc buimacă, după doar patru ore de somn.

*Îmi plac baticurile și basmalele și orice eșarfă pe care o pot pune pe cap într-un fel sau altul, cam de când o vedeam pe mama mea că le purta în formă de turban. Sau poate dintotdeauna. Fapt pentru care mă bucur sincer să fiu admirată purtând baticul cu flori, de la Mathilde, chiar și în Piața Domenii.