Cezariana pentru a doua oara

Ca sa scapi de o durere, trebuie sa te vindeci. Eu nu m-am vindecat inca. Desi plansul ma ajuta. Si nici n-am uitat. Nu uit nici prima operatie de cezariana si cu atat mai mult nu o uit pe a doua. Si pentru ca e mai recenta si pentru ca e mai dureroasa. Si pentru ca stiam mai multe. Si totusi am fost cel mai putin curajoasa din toti cei 31 de ani ai mei.

M-am pregatit pentru urmatoarea nastere naturala de cand am acceptat sa fac prima operatie cezariana. De atunci m-am gandit cum o sa nasc natural urmatorul copil. Cum o sa gasesc un medic care sa ma ajute in aventura asta. Pentru ca se poate. Daca Maria a putut de ce nu as putea si eu? Si daca alte fete care au nascut la Isis au putut, de ce nu as putea si eu? Si uite asa de-atunci m-am tot gandit. M-am gandit la asta cand am aflat la 5 saptamani ca sunt gravida, m-am gandit de Revelion, cand am anuntat colegii de munca ca sunt gravida, ma gandeam oricand ma intreba cineva cum urma sa nasc. Ma gandeam si parca totusi nu credeam. Nu stiu de ce naiba nu credeam. Imi doream, dar nu credeam. Pe medic l-am gasit, m-a ajutat, mi-a placut, ne-am distrat. A fost o sarcina fara probleme, ca la Zoe. Doar cu greturi de inceput si probleme de somn spre final. Si cu multe kilograme, ca si prima data. Dar mie nu imi statea gandul la ele. Mancam tort Vienetta si nu ma gandeam decat la nasterea mea naturala.

La ea ma gandeam si cand medicul mi-a zis ca Milla are 4,400 kilograme la ultima intalnire. Si mi-a mai zis ca s-ar putea sa nu reusesc, oricat o sa ma straduiesc, sa iau in calcul cezariana, am luat-o si pe ea in calcul, cum sa nu, doar nu eram nebuna sa tin copilul in burta daca el nu iesea atlfel. Si-asa cu doua probleme in cap, copil mare care n-ar fi putut sa coboare si data intarziata de nastere, m-am pus pe asteptare. Operatie, operatie, dar cum sa scot copila mai devreme. Nu si nu. Ea trebuie sa vina cand vrea ea, daca nu pe unde vreau eu. Si deci tot la nastere naturala ma gandeam si in saptamana 41 de sarcina. Cand Milla statea bine mersi in burta, cu capul in jos, dar cel mai probabil cu gandul tot la viata din interior. Si tot acolo ma gandeam si in ultima saptamana cand medicul meu era in vacanta si parea ca nu mai am nicio sansa. Si asa, cu incapatanare, pe 10 iulie, pe la 6-7 seara cand au inceput contractiile, m-am gandit si mai mult. M-am gandit atunci cand mi-a picat dopul si am constientizat totul. Data trecuta m-a luat prin surprindere. Acum stiam tot, stiam sa respir si dintr-o data rememoram tot ce am citit, tot ce facusem la cursul Lamaze in urma cu 2 ani. Si stateam eu asa pe canapea, Zoe dormea, Radu dormea si eu respiram de zor pe contractie. Si eram mandra. Eram pur si simplu mandra de mine. Si Catrinel ma intreba cum sunt, de ce nu ma duc la spital, daca am sunat moasa, ceea ce am si facut, am sunat la Irina, doula cu care vorbisem sa ma monitorizeze in lipsa medicului si pe timpul sederii acasa. Doar ca Irina avea telefonul stricat. Ca deh, nu e de ajuns sa fie medicul plecat in saptamana nasterii, ci sa fie si the next best person intr-o situatie speciala. Stiam deci ca nu ii merge telefonul si am trimis un mail. Sau doua. Si mesaj pe Facebook. SI-am bagat si un sms, ca cine stie. Si mesaj la colega ei. Nimic. Of, unde era Claudia care era langa mine la Constanta. Apoi am scris medicului care mi-a raspuns la moment dat. M-a indrumat spre Regina Maria, la un doctor „foarte bun si foarte atent” de garda. Doamne. Sa ma duc, sa nu ma duc. Radu sforaia. Contractiile erau din ce in ce mai dureroase si la interval din ce in ce mai scurt.

Cand am inceput pe la 1 noaptea sa nu mai pot respira bine, m-a intrebat daca nu vreau sa mergem la spital. Am zis nu si nu, pana cand m-am gandit ca ar fi bine sa merg cat ma mai lasa contractia sa vorbesc. In inconstienta mea, dar si in siguranta ca o sa duc travaliul asta la capat cum trebuie, i-am zis sa stea acasa cu Zoe ca eu merg cu ambulanta. Ca drumul asta e platit. E inclus in abonament. Doamne, bine ca l-a sunat pe Adi sa vina sa stea la noi si a mers totusi el cu mine. Ca singura ar fi fost si mai necrutator. Nu mi-a fost Radu de folos la luarea deciziei, dar a fost langa mine. Sa ajungi la spital, sa dai de trei medici dintre care doi iti spun ca nu e ok sa nasti natural, te pun sa semnezi acte peste acte pe riscul si pe barba ta, te bat la cap, incearca sa te aduca ei „pe calea cea buna” e cam de speriat. De speriat pentru una ca mine care se pare ca se sperie usor. Doi medici care nu stiau ca vin, care nu imi stiau povestea, dar in 5 minute s-au dumirit si au luat decizia ca e prea riscant. Cu uter cicatriceal si cu copil asa mare, riscam sa nu scot un copil sanatos. Si „oricat de bine merge travaliul, daca la final nu iese ce trebuie, degeaba”. Sau cam asa ceva a zis. Sigur a sunat ciudat. Operatia de cezariana era solutia. Degeaba am stat putin peste 30 de minute de vorba, degeaba mi-am sunat medicul la 3 si jumatate dimineata. Ei nu ma intelegeau, el nu mi-a raspuns. Radu imi spunea ca decizia e a mea. Decizia a fost ca nu ma puteam lupta cu medicii astia de una singura. Dilatatia era 4. Eu simteam ca era de 8. Oare cat ar mai fi durat? Ma durea, nu mai puteam vorbi, cat dura contractia se uitau toti la mine de parca trebuia sa le spun hotararea din secunda in secunda. Nu ii credeam deloc cand imi insirau riscurile, cand imi spuneam ca se poate sa nu mai aiba nimic de facut. Nu credeam o iota. Si totusi nu le puteam spune nimic, cred ca de frica. Ma gandisem la nasterea asta de atata timp si atunci imi era frica. De la triplu-test care iesise cu risc de sindrom Dowm (si care ulterior s-a infirmat, la testul ADN) mi-a ramas o urma de frica si de indoiala. S-o ia naiba de frica, ca oricat de mult imi doream sa nu simt ceva negativ, tot ma bantuia. Daca ar fi sa am o superputere asta ar fi controlul emotiilor negative. Sa sterg toata teama cum ca fata mea cea mica din burta ar fi avut vreo boala. Dar cum nu am nicio putere, cu atat mai putin nu am avut in seara/dimineata aia, am ales sa fac operatia. Tot din proprie initiativa si cumva nesilita de nimeni. Parca mi-ar fi pus cineva vorbele in gura. „Ok, facem cezariana”. Parca cineva m-ar fi obligat sau mi-ar fi pus cutitul la gat. Nuuuu. Nimeni nu m-a amenintat cu moartea, pe mine sau pe copilul meu (decat subtil si in termeni medicali), nimeni nu mi-a pus pistolul la tampla si nimeni nu m-a santajat (decat cu viata unui pui de om). Am ales sa fac cezariana pentru a doua oara, desi dupa prima m-am recuperat greu. Desi operatia s-a inchis in 3 luni. Desi m-am miscat in reluare mult timp. Si totusi am facut a doua operatie, a doua taietura, am trecut prin post operator pentru a doua oara, am alaptat la fel de greu in spital (dar cel putin fara rani), am inghitit in sec si i-am injurat in gand si chiar si putin pe fata, pe doctorii de la Regina Maria. Oare de-asta mi-or fi insirat toate riscurile? Ca le-am zis doua-trei vorbe neplacute? De-aia m-or fi taiat asa cu ura de am simtit totul mult mai mult?

Nu stiu despre ura lor, dar eu am adunat-o pe a mea impotriva lor. Si cumva impotriva mea. Ce sa fac, acolo e si nu o sa dispara prea curand.

Nu stiu nici cum ar fi fost daca nasteam in alta parte. Cum ar fi fost cu medicul meu. Cum ar fi fost daca nasteam tot in Constanta. Nu stiu, nu stiu, nu stiu. Ce stiu sigur e ca ala a fost un moment din viata in care puterea mea s-a dus pe apa sambetei, s-a inecat de-a binelea si-a tras dupa ea si toata vointa si dorinta si totul s-a transformat in frica. Ma gandesc si acum ce linistita eram pe canapea, la mine acasa, cu cateva ore inainte, cu gandul ca cineva o sa imi raspunda la telefon si o sa nasc asa cum vreau. Eram mandra de corpul meu. Asta pana sa ma dezamageasca mintea.

Si deci nu pot sa trec inca peste nimic. Doare, e acolo, simt inca momentul, imi aduc aminte de toata noaptea, de anestezic, de vorbele lor, de tot.

Dincolo de ei si de tot raul a fost prima intalnire cu Milla. Dupa ce am asteptat-o atat si mi-am imaginat-o in toate felurile, mereu frumoasa si sanatoasa, cand am vazut-o si am pupat-o pe fata, unde am nimerit, m-am simtit si mai mama. Am alaptat-o in post-operator de 3 ori. Ce mica era. Desi era cea mai mare dintre copiii nascuti in seara aia. 4 kg 350 si 54 de cm. Cu gandul doar la ea ar trebui sa treaca durerea si supararea si tot. Caci nu-i asa, cand copilul e sanatos, uiti tot. Doar ca nu e asa.

Azi am facut o vizita medicului meu ginecolog. De asta m-am si apucat de scris despre nastere. Mi-a zis ca totul e bine, eu i-am zis despre operatie, el mi-a zis „imi pare rau”. Parca as fi vrut sa ii para foarte foarte rau.

PS:  L-am intrebat pe doctorul „foarte bun si foarte atent”, „ce fac daca mai vrem un copil? tot cezariana?”. Si el mi-a raspuns: „cred ca e de ajuns ca aveti deja doi copii”.